Rodica Serban

Nu au mai rămas decât câteva zile până la sfârșitul lui 2023, iar în aceste ultime zile avem cu totii tendința de a face o retrospectivă a anului care a trecut, ce am realizat, ce am început dar nu am finalizat, ce am dori să realizam până la trecerea dintre ani, dar și ce am vrea  să luăm cu noi în 2024. Eu m-am prins la gândul că în ultimile 2 luni am început să citesc mai multe cărți și reviste concomitent, și că toate sunt citite doar pe bucăți. De ce?   Noi avem o tradiție conform căreria în fiecare lună mergem la librarie să ne cumpărăm câte o carte. Luna asta am depășit cu mult numărul, deoarece toate trezesc curiozitate și interes, fie prin faptul că sunt scrise de compatrioți, de autori deja îndrăgiți sau că temele abordate mi se par interesante. M-am pomenit la sfârșit de an cu o listă de cărți necitite. Iar după cum a scris Igor Guzun în "Manifest de iarnă: suntem mari nu prin ceea ce avem, dar prin ceea ce facem" din ultima sa carte "Vinil": "Noi contam nu atât prin numărul de cărți citite, cât mai ales prin ceea ce am făcut după ce le-am citit.",  primul lucru pe care m-am decis eu să-l fac este să vă vorbesc despre aceasta lista de lecturi care mă așteaptă, și despre cum au ajuns ele în biblioteca mea, pentru că până le termin de citit pe toate mai este un pic.  Am finisat ieri de citit "Vinil"-ul, e ultima carte procurată  la Târgul de Crăciun organizat de asociația "ModCom" la Bordeaux. O carte pe care o savurezi ca pe o picătură de apă rece în zilele călduroase de vară, de care nu vrei să te desparți nici în tramvai, nici în rândul de la casă, la magazin. O carte care încape în orice geantă și orice inimă. Jocul de cuvinte și de amintiri se îmbină perfect cu atmosfera sărbătorilor de iarna, și te face melancolic, pentru că ai vrea să fii acasă, în "Moldova, o țara scrisă cu creta", să mai faci o vizită în "Căminul nr. 6", pentru că ăsta e unul dintre cele "10 lucruri pe care..." nu le-am mai făcut în ultimul timp, iar de acolo eu am plecat cu prietenii durabile, Diana poate să confirme! În asemenea momente, când ne apucă melancolia citind cărți, ne dăm seama că asemenea dorințe sunt... departe de realitatea pe care o trăim, și atunci începem să căutăm câte "20 de motive..." de ce nu e posibil să ne îndeplinim dorințele, dar și câte "20 de motive..." de a o face. Am citit această carte repede, pe unde am nimerit, chiar dacă e ultima procurată, și am scris ultimele zile la oameni pe care nu îi mai contactasem demult, am retrăit amintiri și doruri frumoase... Iar acum vă prezint lista a ceea ce urmează a fi terminat de citit: Gilles Legardinier: "Et soudain tout change" și "Complètemet cramé!" - pentru că e unul din autorii mei preferați, pentru stilul lui umoristic și pentru că... citiți-l și veți înțelege! :) Vladimir Lortchenkov: "Des mille et une façon de quitter la MOLDAVIE" , pentru că este o carte scrisă de un moldovean stabilit în Canada, care a fost tradusă în franceză și poate fi gasită în librăriile din Franța, și pentru că tot ce e legat de imaginea țării mele mă interesează. Trebuie să vă mărturisesc că citind "Cuvântul înainte" al autorului am rămas foarte indignată cum prezintă el țara, dar avansând în lectură regăsesc o realitate și... vă povestesc  mai multe impresii post-lectură. Mai am în listă 2 reviste, cât 2 cărti, este vorba despre: "Mămăliga de Varșovia" o revistă bejenară, bianuală cu textele în limbile română, polonă și engleză, care mi-a fost expediata prin poștă de către un bun prieten virtual: Vitalie Vovc, un moldovean stabilit la Paris.  Trăiască puterea Facebook-ului! Vă servesc cu "Mămăliga" după ce o termin de "preparat". Și ultima revistă este "L'année francophone internationale" care mi-a fost oferită duminica trecută de către redactorul sef al revistei - Arnaud Galy, pe care am avut onoarea să îl cunosc week-endul trecut la evenimentul "Moldova, mon amour" organizat la Bordeaux.   Voi ce citiți?  

Săptămâna trecută am fost în vacanță. O vacanță  mult așteptată, cu destinația - ACASĂ! Eu sunt omul care se simte acasă acolo unde îi este bine, dar totuși cu litere mari poate fi doar casa părinților. Drumul spre Moldova a fost lung, 2 zile cu bus-ul (dacă nu vă place cum sună termenul în română, apoi eu l-am folosit în franceză :D ), dar au trecut aceste zile cât ai clipi, pentru că și așteptarea de a ajunge a fost la nivel. Eu nu prea obișnuiesc să dorm în transport, de aceea în aceste 2 zile am fost mai mult pe post de radio pentru compania șoferilor. Toate bune și frumose... până am ajuns la Patria - Mamă, în vamă, mai precis! Am fost primiți acasă pe măsură, nu am de ce mă plânge: am ajuns la 6:30 dimineața, mi-am zis că nu are rost să mănânc, mă așteaptă mama acasă cu bunatățuri, de ce să îmi stric foamea? mai răbd, că oricum îs deja acasă, aici și ”pereții te ajută”, vorba ceea. Noi am ajuns marți, iar marțea multă lume vine de peste hotare, deci era aglomerat. Cu toate acestea, am sperat eu, că într-o oră ne eliberăm, căci toată această lume a trecut și prin vama română, dar acolo ne-au eliberat în 15 minute. Speranța moare ultima... dar moare! Speranța mea a început să moară (de foame) pe la ora 9, că-s rea la foame eu!  Bine, bine, încercam eu cumva să îmi liniștesc stomacul, lasă că ne eliberăm curând (poate!) și mergem să mâncăm o zemușoară undeva (pentru că el era sătul deja de mâncare uscată, de biscuiți, posmăgei și alte prostii cu care l-am amăgit eu 2 zile). Cineva mi-a zis că pot merge la cafeneau din vamă pentru a mânca. Și-am încercat-o și pe asta! Doar că  nu am mâncat, pentru că la intrarea în ”cafenea” mi s-a făcut rău de la mirosul de acolo, de la neodihna din ultimile 2 zile și de la faptul că o doamnă spăla un frigider cu apă cu clor chiar în moment când atâta lume vine să mănânce. Grețos! M-am întors într-un călcâi și am plecat! Eu nu sunt capricioasă de felul meu, dar asemenea imagini mi-au provocat scârbă. Oare chiar nu se poate de pus în funcțiune un sistem de ventilare acolo? Oare chiar nu se poate de amenajat localul cela un pic mai normal, intri acolo și parcă ți-ar striga cineva cu voce tare: ”Bine ai revenit în URSS!”. Și cel mai important, oare chiar nu se poate de schimbat atitudinea oamenilor de acolo? În concepția mea deservirea clienților înseamnă DESERVIRE la nivel, iar ordinea trebuie făcută nu în prezența acestora. Nu  la toți le priește mirosul de clor în melanj cu alte mirosuri de alimente preparate, mai ales în timp ce mănâncă! Toata Europa am mers la WC gratis (bine, 5 țări prin care am trecut noi, ca să nu generalizez prea tare), iar acasă - 2 lei, și, vă rog frumos, în prețul asta intra numai câțiva centimetri de hârtie!  M-am crucit! Nu pentru că îmi e jale de 2 lei, nu!, ci pentru că WC-ul este din aceeași eră ca și cafeneaua, și pentru că... în timpul în care ești reținut în vamă, slabe șanse că o să faci doar o vizită acolo... Am stat în vamă 7 ORE!!! Timp în care stările mele emoționale au trecut de la una la alta. M-am simțit considerată criminală, pentru faptul că vin acasă. Am avut stări în care am vrut să plâng, pentru că Moldova nu vrea să își primească copii înapoi. Ți se crează impresia că e o crimă faptul că acasă te așteaptă multe persoane dragi, și tu vrei să le aduci la fiecare câte un cadou, pentru că NU SE POATE, TREBUIE SĂ SCRII DECLARAȚIE VAMALĂ ȘI SĂ PLĂTEȘTI! Da eu numai membrii familiei, rude de gradul 1, am nouă la număr, de prieteni, veri și alții nici nu discut! Și ca mine îs muuulți! Oamenii trimit pachete cu dulciuri și haine acasă, așa încearcă să mai mențină legătura cu cei dragi. Dar ei le-au desfăcut pe toate! Au găsit într-un pachet niște haine noi, cu etichete, și iaka, declarate trebuie, da dacă Ilenuța o să-și vândă rochițele pe care le-a trimis mama din Italia, Franța, Spania sau nu mai știu eu de unde!? Una dintre colegele mele de drum a hotarât să îi ducă bunicii acasă reșoul electric pe care l-a folosit ea ani de zile, și pe care l-a schimbat anul acesta (unul mic de tot!), dar i-a fost jale să-l arunce, pentru că e încă funcționabil. Un astfel de aparat, în Franța, poate fi procurat, nou, cu o sumă începând de la 10 euro, iar dacă e folosit o perioadă, valoarea lui, după cum e și normal, se reduce considerabil. La vamă colega mea a fost impusă să plătească taxă vamală pentru acest fleac, pentru că altfel nu poate fi numit, în valoare de 156 lei. Alți colegi, care au avut și ei tehnică uzată (care în Europa nu mai are nicio valoare), au fost impuși, la fel, să achite sume considerabile.  M-am crucit iar! Ei cum poti tu să ceri taxă ca pentru niște produse noi, pentru  produse care nu mai au nicio valoare, valoare pot să le pună doar cei de acasă, și cel mai mult doar pentru că e ceva adus de către cel drag plecat în Europa!?  De plâns! La întrebarea mea conform căror criterii sunt stabilite taxele vamale pentru fiecare produs în parte, mi s-a spus că pot găsi informație pe www.customs.gov.md , am căutat, pentru că chiar vreau să știu de unde așa cifre astronomice, dar... ori eu îs prea nepricepută, ori acolo e special postată informația atât de întortocheat, ca să vrei să renunți la căutări înainte de a afla ce te interesează. Eu am renunțat după jumătate de oră. Poate dintre voi poate cineva să mă ajute să aflu? V-am spus mai sus că mi se făcuse rău, și pentru că nimic nu s-a mișcat pâna la ora 12, m-am apropiat de unul din inspectori pentru a întreba unde este medicul de gardă, chiar simțeam că NU MAI POT!  Nu există așa ceva. La atâta lume ținută în vamă, elementar, un medic de gardă nu este. Și dacă moare cineva acolo? Că în ritmul de lucru de acolo, pot să și te înmormânteze! Mi s-a propus să îmi fie chemată o ambulanță. Am refuzat, pentru că eu, de fapt, m-am pornit spre Moldova pentru a ajunge la casa părinților, nu prin spitale. În acea dimineață mi-am pus de multe ori întrebarea : ”Pentru ce să mă întorc eu în Moldova, dacă ajung aici și sunt ținută la poartă?” Dacă din start sunt privită ca un infractor. Dacă străinii se poartă mai frumos cu tine decât ai tăi de-acasă... Spune-ți-mi, vă rog, ce promovează de fapt conducerea noastră? Întreb pentru că... îmi pasă!   P.S. De imaginea de țară nu vorbesc, în locul meu poate fi oricând un străin... P.S. 1. vama Leușeni

Daria era o tânără frumoasă, înaltă şi cu ochi albaştri ca cerul. Ar fi putut cuceri pe oricine dintr-o privire. Ar fi putut fi iubită şi apreciată de către un tânăr care a visat la ea toată viața, ar fi putut naşte copii şi trăi clipe fericite... Ar fi putut, dacă... Daca n-ar fi fost acea seară târzie de octombrie. Una din serile în care cel mai bine e să stai ghemuită lângă sobă şi să asculți cântecul vreascurilor ce ard. O seara in care până şi luna s-a ascuns ghemuită printre nori, iar peste sat se lăsase un întuneric beznă. Ca sa iesi din casa pe asemenea timp trebuia sau sa iubesti la nebunie noptile de toamna sau sa ai un scop anume. Chiar dacă n-avea nici 18 ani împliniți, Daria lucra deja mulgătoare la fermă. Faptul ca era sora cea mai mare dintre cei sapte frati ai unei familii simple de tarani nu i-a permis sa isi continue studiile. Cum implinise 16 ani a fost obligata sa isi cistige existenta si sa isi ajute financiar familia.   Era vreo zece seara, iar ea îsi purta cu paşi rapizi ciubotele de cauciuc  prin glodul de pe strada. Cinci minute de mers pe jos pe drumul plin de baltoace o desparteau de casa ei. Călca prin beznă  prin baltoacele formate de la ploaia de peste zi imaginându-se a fi unicul om treaz de la ora aceea. Amarnic se-nsela! În tăcerea nocturnă, la un moment dat, a auzit pe cineva venind cu paşi grăbiți în urma ei. Automat a inceput sa-si grabeasca pasul, iar inima a inceput sa ii bata cite o suta de ori pe secunda. A vrut sa fuga, dar n-a reusit, pentru ca in linistea noptii, in care se auzeau doar pasii repezi si bataile inimii ei, doua miini au strins-o pe la spate, luind-o de mijloc pe sus. -Acum esti a mea! - a auzit soptind rece la urechea stinga. L-a recunoscut, era Ion, unul dintre flacaii rivniti ai satului, pe cit de frumos la chip, pe atit de hain la suflet. Ar fi vrut sa tipe, sa vina cineva s-o salveze, pentru ca era prima oara cind acesta i se adresa, nu il cunostea decit din vazute si auzite, dar i-a fost rusine, pentru ca prin anii '60 era rusine sa strigi daca un flacau te fura de mireasa, chiar daca tu nu-l cunosteai... "-Mi-a distrus viata, nu stiu de ce m-a ales pe mine, mai ales ca iesea cu o fata in acea perioada, o lasase si insarcinata... Sarmana fata, nu s-a mai maritat dupa aceea, nimeni nu i-a vazut niciodata copilul, dar eu stiu ca ea l-a nascut, eu stiu ca ea m-a blestemat sa nu pot avea copii. Eu stiu... eu stiu ca acel prunc gasit in WC-ul scolii peste zece ani era al lui, ea l-a aruncat la nastere, lasind satenii sa se intrebe daca ea a fost intr-adevar gravida sau a fost doar birfe..." Daria a rasuflat usurata abia peste 37 ani, cind el si-a dat ultima suflare refuzind sa recunoasca ca si-a batut joc de ea toata viata. De cind el a plecat, nepotii de la frati au inceput sa-i calce mai des pragul, rudele i-au devenit mai apropiate, pina si vecinii erau mai amabili. Pentru ca viata ei de prizoniera s-a sfirsit odata cu moartea tiranului, la fel si vinataile. Povestea este reala, pe Daria am cunoscut-o cu 12 sau 13 ani in urma,fi putut fi bunica ce mi-am dorit-o. Aş fi putut fi copila sau nepoata ce n-a avut-o niciodată. Eu nu stiu ce mai face Daria acum, pentru ca am pierdut legatura, eu nustiu daca ea mai e in viata, totusi ochii ei albastri si povestea ei m-au marcat, si stiu ca ea ar fi fericita sa stie ca povestea ei n-a murit.  Am fost confidente, iar asta nu e deloc puțin.

Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!  Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata. Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua. A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.  "Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...". Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil... Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste. Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul. E pregatita sa plece.  Zambind. Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?". In iunie 2023, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane  din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?

Gheorghe era un băiat înalt și chipeș. Puteai să te îneci în ochii lui, de frumoși ce erau, iar el știa asta și nu scăpa nici o ocazie de a cuceri fetele, mai ales că mai  avea și darul comunicării...  Pe Marina a întâlnit-o pe coridoarele căminului studențesc. El era anul 3 de facultate, iar ea proaspăt venită de acasă, cu visuri mari de a deveni jurnalist...  Era și ea de o frumusețe rară: cu păr și ochi negri ca pana corbului, părul lung până la coapse, strâns îngrijit în cosiță, pielea bronzată de parcă ar fi făcut chiar acum baie în ciocolată, iar privirea timidă era aruncată în pământ de fiecare dată când trecea pe lângă vreun băiat.   ,Gheorghe nu putu să nu o observe, s-a interesat cine este și de unde vine, iar într-una din zile, când ea gătea la bucătărie, nu rată ocazia de a intra în vorbă. „Acu-i acu!” - își zise el, trecându-și mândru degetele prin părul de la ceafă. Discuții multe au urmat după aceea, Gheorghe povestea, ca un cunoscător adevărat, cum e viața de jurnalist, care sunt calitățile pe care acesta trebuie să le posede, la ce riscuri trebuie să fie dispus să meargă... Firește, el era (deja!) anul 3 de facultate, avea practică de o viață în acest domeniu, iar ea îl asculta fascinată, pentru că rar puteai găsi pe cineva care să se exprime atât de bine ca și Gheorghe. El putea să nu cunoască nimic despre un subiect, dar să întrețină așa discuții, că toți rămâneau cu gura căscată. mp ea se îndrăgosti de dânsul. El vedea asta, îi plăcea, dar se purta cu ea pe zi ce trece tot mai mândru. Îi plăcea s-o facă pe atotcunoscătorul. Își permitea să o jignească din când în când, făcând-o geloasă în timp ce el flirta cu alte fete din cămin, chiar sub privirile ei. Gheorghe era un macho, pe ea dejao cucerise și își pierduse interesul. În ultima discuție pe care au avut-o i-a spus că oamenii timizi nu au ce căuta în lumea jurnalistică, nu a făcut referire la caracterul ei, a spus-o așa, într-o doară, ca și multe alte vorbe spuse doar pentru a întreține discuția, dar ea a luat-o personal...  Era sfârșit de an, și de atunci Gheorghe nu a mai auzit de dânsa, dar nici nu a căutat-o, pentru că în anul următor el era ocupat să cunoască noile fete venite la studii la capitală.  De Marina își amintea uneori, foarte rar și cu ocazii diferite.    Pe urmă Gheorghe a întâlnit-o pe Ana, mândră și deșteaptă, și s-a însurat cu ea. Au plecat într-un orășel din nordul țării, și-au făcut casă, afaceri, 2 copii... Trecuseră 30 de ani de când nu o mai văzuse pe Marina, o și uitase aproape, când, într-una din zile, mânat de grijile afacerii pe care o avea, acesta pleacă la Chișinău la o întâlnire. Afacerile rămân a fi afaceri...  Intră în biroul în care avea întâlnire, cu gândul să rezolve repede toate ce își propusese și să plece acasă, dar n-a fost chiar așa!  Intră și mare îi fu mirarea: acolo îl aștepta Marina, da, Marina cea de acum 30 de ani, neschimbată, cu părul său negru și cu suplețea sa. În ochi i s-a aprins o scânteie, era incredibil, el deja uitase de ea... Au discutat, mult, s-au bucurat ambii de întâlnirea asta neașteptată, doar că în ochii ei se putea citi o umbră de tristețe. Și pentru că era ora prânzului, Gheorghe o invită să iasă undeva în oraș să ia masa împreună. Ea e ezitat, refuzând și motivând  că mai are de lucru. Gheorghe, însă, nu se lăsă convins așa ușor: „Hai Marina, doar nu ne vedem în fiecare zi, și-apoi, ai și tu dreptul să mănânci, nu?” - râse el și se apropie de biroul ei. Abia atunci își dădu seamă că ea, de partea cealaltă a mesei stătea așezată... într-un scaun cu rotile...  Un fior rece îi trecu prin tot corpul, nu îi venea să creadă: fata asta, care până acum i se păruse că nu s-a schimbat deloc în cei 30 de ani trecuți, nu putea să mai meargă... Se așeză mut, iar ochii lui o priveau împietriți. Ea ezita să îl privească, și-ar fi dorit ca el să nu o vadă așa, să plece și să o păstreze în amintire frumoasă ca la 18 ani...